Ce sta nu quadro ca quann’ er’ piccerell’ me ‘mpressiunò assaje ‘na vot’ ca jett’ câ scol’ô Museo ‘e Capodimonte: Giuditta che decapita Oloferne, che ‘o facett’ ‘na pittrice Artemisia Gentileschi.
Ancor’ m’ arricord’ che ‘a cos’ ca cchiù me rummanett’ impressa fuje ca ‘a femmen’ ca azzippaje ‘a spada ‘ngann’ a chill’omm’ cuccat’ nun se ‘nguacchiaje ‘o vestit’ manc’ ‘e ‘na goccia ‘e sang’!
Pensaje allor’ a tutt’ e paliatun’ acchiappat’ ra mammà quann’ magnann’ o currenn’ me spurcav’ e fuje accussì che chella femmena addiventaje, int’ ‘a capa mia ‘e criatur’, ‘n’ eroina.
Ma chi era ‘sta Giuditta che tenett’ ‘stu curaggio?
Dint’ â Bibbia se cont’ ca ‘sta cristian’ – mò ‘n ce vò – era ‘na vedova che pe’ salva’ ‘a ggent’ râ terra soja, Israele, s’acchittaje sana san’ e se appresenta’ a ‘stu Oloferne, nu general’ assiro (ma in realtà era babilonese) ca stev’ assediann’ ‘a città, facendo finta ca vulev’ tradì.
Chest’ che già era bell’ assaje, facett’ sciamì ‘o general’ che quann’ ‘a verett’ cunciat’ accussì se facett’ pur’ ‘o pensier’ ‘e ce fa’ ascì coccos’.
Giuditta, ca er’ ‘na figl’ ‘e ‘ndrocchj, ‘o facett’ ‘mbriaca’ bbell’ bbell’, ciô facett’ creder’ e truvaje ‘o mument’ bbuon’ pe’ ce ‘nfizza’ ‘na spadata ‘ngann’.
Mò, si pur’ ‘sta storia ha tenut’ nu sacc’ ‘e raffigurazion’ dint’ ‘a pittur’ – pecché è l’esempio râ giustizia che venc’ ‘o soppruso, soprattutto pecché se trattav’ ‘e ‘na femmena ca tenett’ cchiù curagg’ ‘e tutt’ l’uommen’ râ ggenta soja ca se vulevan’ arrender’ – chest’ ‘e Artemisia Gentileschi è ‘a cchiù significativa, secondo me.
E mò ve ric’ pecché.
Innanzitutto ‘a cosa straordinaria è che ‘na femmena, a chilli tiemp’, putev’ pitta’; certo, er’ ‘a figlia ‘e nu pittor’ famoso, Orazio Gentileschi, e avett’ ‘a possibilità ‘e sâ fa’ cu ggent’ ‘e livello, pittur’, letterat’, cos’.
Soprattutto però avett’ a cche ffa’ câ scol’ caravaggesca, di cui ‘o pat’ facev’ parte, e non a caso ‘a pittura soja è assaje influenzata ra chell’ ‘e Caravaggio comm’ se po’ vere’ facenn’ nu confronto cô dipint’ ‘e chist’ che fa vere’ semp’ Giuditta c’accir’ Oloferne.
Ma rispetto a Caravaggio, ca è sicurament’ nu pittore ‘e l’emotività, ‘sta guaglion’ mettett’ ancora cchiù assaje int’ all’arte soja tutta l’esperienza râ vita soja, ‘a caricaje ancor’ cchiù assaje ‘e quann’ facett’ iss’ e chest’ se po’ vere’ dint’ a ‘stu quadro addò ‘a femmena c’accir’ l’omm’ è ess’ ca se piglia ‘na rivincita aropp’ ca fuje scuncicat’ ra ‘n amic’ ‘e famiglia, Agostino Tassi.
Fuje nu scandal’ incredibile a chilli tiemp’, nun tant’ pâ violenz’ quant’ pô fatt’ che chist’omm’ ‘e nient’ aropp’ nun sâ vulett’ piglia’ pecché er’ già ‘nsurat’.
Facetten’ allor’ nu prucess’ addò ‘sta puverell’ avetta subì oltre all’umiliazion’ pur’ ‘a tortura rô schiacciamento rê pollici pe’ pruva’ ca stev’ ricenn’ ‘a verità; vincett’ ess’ ma fuje costretta, pô scuorn’, a se ne fujì da Roma e jett’ annanz’ e aret’ venenn’ pur’ a Napul’ addò sâ facett’ cu Stanzione, Cavallino, Guarino.
Dint’ a ‘stu dipint’ ch’è ‘a primma version’ – ce ne sta ‘n at’ astipat’ a Firenze addò cagn’ sul’ ‘o culor’ rê vest’ – ce sta tutt’ ‘o dramm’ ‘e ‘sta guaglion’: guardat’ ‘a facc’ ‘e Giuditta, ten’ ‘o sdegn’ ch’è pittat’ pur’ int’ ‘o cuorp’ ca s’alluntan’ pe’ nun se ‘nguacchia’.
Nun è ‘na guagliona bellell’, sistimatell’ ma ‘na femmena capace ‘e ‘nfilza’ ‘na spada ‘ngann’ a ‘n omm’ cu ‘na tala forz’ che ‘a fa’ ascì ra chell’ata part’.
Oloferne prova a se difender’, ma nun po’ fa’ nient’, ce sta pur’ ‘a serva che l’aiuta mantenenn’ fermo ‘o povero disgraziat’ che nun po’ fa’ at’ che guarda’ ‘o spettator’ comm’ a chiedere aiuto.
Dint’ ‘o dipint’ ‘e Caravaggio, chest’ata figur’, ch’er’ ‘na vecchia, servev’ a esalta’ ancor’ cchiù assaje ‘a bbellezz’ ‘e Giuditta, simbolo ‘e virtù, che quasi par’ esita’ comm’ si all’ultimo a tutto nun teness’ ‘o curagg’.
‘A forza râ scena ‘e Artemisia ‘sta tutta int’ô spazio astrignut’ ‘e ll’azion’ ch’è compressa ra dduje culur’, ‘o rruss’ e ‘o blu, ca par’ che danno ancora cchiù ‘na spinta ‘ncopp’ a chillu bianc’ spurcat’ ‘e sang’.
‘A luce è caravaggesca e serv’ a mettere ancora cchiù assaje in evidenza ‘e faccie ‘e ddoje femmen’ che stann’ accerenn’ ‘n omm’ câ stessa tranquillità con cui scannasser’ nu puorc’.
Faccie che addiventan’ l’espressione pura rô puter’ ca ‘na femmen’ se port’ ‘n cuorp’, nu puter’ ca può esser’ violento tanto quanto l’offesa ca ven’ fatt’; comm’ int’ a nu rit’ sacrificale, l’omicidio serve a libberà rô mal’, ten’ ‘na funzion’ catartica.
Ma nun ce sta nient’ ‘e simbolico legato alla Bibbia, int’ a chillu gest’ ce sta ‘o sem’ ‘e nu barocco pronto a esplodere ra nu mument’ a n’at’.
È comm’ si ‘sta pittrice usasse ‘o penniell’ comm’ a ‘n’ arma pe’ se vendica’ ‘e l’offesa e p’allucca’ ‘a vittoria mettendola dint’ ‘e mman’ rô tiemp’ che è ‘a cchiù granda cos’ ca fa’ brilla’ ‘na luce pe’ semp’.
© 2015 Angela Giuliano
Semplicemente fantastica
"Mi piace"Piace a 1 persona
Ahahah grazie! :D
"Mi piace""Mi piace"
‘O nnir’e vascio ‘e Caravaggio e Artemisia Gentileschi
Vita mia, nun te dice niente
‘o nnir’e vascio, ma ‘o saccio,
pirciò nun te piglià collera.
‘O nnir’e vascio è ‘na vena
ca mai ‘o’ scumparè: n’ombra
è fatt’e carna viva.
‘O nnir’e vascio
è ‘na strada ‘nfosa,
chiena d’ummerità,
mentre scura notte:
scorre comme si fosse
acqua ‘e rubbinetto
quanno miette ‘a vocca sotto
e bbive a cannarone apierto
comme si fosse acqua
naturale, beneritta
d’o cielo;
comme si fosse ‘na radice
‘e voce antica ca ‘nziste
sagli ‘a sottoterra:
no, no core mio;
è sulamente sanghe vivo:
‘e ‘n’emorraggia.
Pur’e ccriature ‘o sanno:
è mortale comme ‘na bambola
ca nasce ammuinatrice, pecchè tene
‘nu muturino ‘ncorporato,
ma pe’ quanno gesticola e allucca,
è senz’a parola e, pecchesto,
‘a chiammano ‘a riggina d’o silenzio.
Piccerè, ‘o nnir’e vascio è sanghe vivo
ca pe’ quanno ‘o tiempo aggruma
e ‘ntoste ncopp’e vasule:
è fuoco russo, ‘e lava ca scorre
sulagna. Nennella mia, fresca e sapurita,
‘o nnir’e vascio l’aveva cugliuto ‘e sguincio
‘o Merisi, ‘o Caravaggio. E ‘a stessa cosa
cammennano dint’a ‘na matrice
d’uocchi, anema e silenzi,
a facette chella bella ciaccara
‘e Artemisia Gentileschi.
Pecché pe’ quanno tu pozza lavà,
nun se scolora mai ll’anema addirosa
e trasparente comm’è: nun s’è
spurcata ‘e sango umano:
re e regine, nobbele e borghese,
plebe, puzzafamme e incapienti
(ride, ride pure):
piccirille, guagliune, ‘o pazzariello,
killer, camurriste, figli’e sfaccimma;
carna tennera, carna ‘e maciello,
carna ‘e ciuccio, carna tenuta in vita
c’o trucco, dint’e carcere
allummate d’o nniro d’a Cartulina.
"Mi piace""Mi piace"